„Creștem plante: cultivăm cunoașterea”: Într-o mică seră amenajată în curtea școlii, câteva zeci de copii din Ferentari învață cum să trăiască în armonie cu natura.
Text de Vlad Odobescu
Fotografii de Cosmin Sbarcea
Design de Bogdan Moga
Îmi programasem mai mult de-o oră ca să ajung din zona Dristor în Ferentari, în ziua în care am stabilit să mă văd acolo cu Mihai Ciopașiu, directorul executiv al Fundației Providența. Am făcut însă doar vreo jumătate de oră cu metroul și-un autobuz. Cât s-a făcut cafeaua și ne pregăteam să vorbim despre proiectul pe care fundația îl pornise cu ajutorul Fondului Științescu, m-am tot gândit la asta și am ajuns la concluzia că restul distanței până în Ferentari venea din mintea mea. Ferentariul nu poate fi decât o margine, o periferie, un capăt, un sfârșit de București, iar sfârșiturile sunt mereu departe.
Ferentariul e o margine atâta timp cât ne-o imaginăm așa. „A marginaliza” asta înseamnă de fapt: a crea marginea și a o împinge cât mai departe. Când în București sosesc voluntari străini care lucrează cu Providența și se urcă într-un taxi la aeroport, cerând să meargă în Ferentari, șoferul binevoitor încearcă să-i convingă să schimbe destinația. „Cineva te-a păcălit, nu merge acolo. Nu te duce, că te fură, te omoară, îți ia tot”. Sunt povești care au devenit parte din folclorul local, nu mai miră și nu mai înfurie pe nimeni.
Pentru că e o lume legendară de la capătul Bucureștiului și nu un cartier propriu-zis, Ferentariul are limite fluide. Dacă ești dezvoltator imobiliar, de exemplu, nu vrei să construiești în Ferentari, așa că-l împingi puțin mai încolo. Dacă ești de la primărie și vrei să numeri mai mulți oameni, îl mai extinzi puțin. „Unii spun că este între Giurgiului, Rahova, Măgurele și Sebastian. Oricum, Ferentariul nu e definit bine, nici primăria nu știe care e”, spune Ciopașiu. Cartierul se schimbă, e tot mai pestriț, apar blocuri noi printre case sărăcăcioase, dar câteva zone de sărăcie extremă rămân, ca niște bule de ulei.
În ultimele decenii, Aleea Livezilor a devenit un soi de simbol al mizeriei și izolării din Ferentari. Sunt două șiruri de blocuri cârpite, înconjurate de gunoaie, iar între ele e o alee lungă, străbătută de femei în capot, bărbați cu sacoșe și grupuri gălăgioase de copii. La câteva zeci de metri distanță, într-o seră micuță ridicată în curtea Școlii Rut – susținută de Fundația Providența, niște copii învață, prin proiectul Creștem plante: cultivăm cunoașterea, cum să trăiască responsabil, în armonie cu mediul. Timp de câteva luni, studiază felurile în care niște fire de spanac așezate în ghivece reacționează la (potențiali) poluanți: ulei de mașină, ulei alimentar, spirt, oțet, detergenți, bicarbonat sau cafea. Constată periodic culoarea și dimensiunea frunzelor, înălțimea tulpinii sau PH-ul la sol și le notează în fișe, pe care apoi le centralizează pe calculator.
La sfârșit vor construi grafice, care vor arăta cum au evoluat respectivele plante în comparație cu unele care au fost stropite doar cu apă, vor trage concluzii și le vor prezenta colegilor. „Vom face grafice pe fiecare plantă. Și după aia o să facem un raport pe care o să-l prezentăm, invităm părinții, comunitatea, profesorii”, explică Mihai Ciopașiu. Deocamdată se vede doar entuziasmul lor: imediat ce încep măsurătorile, se apleacă cu preocupare asupra ghivecelor pe care le au sub supraveghere, iar sera se umple cu exclamații și râsete.
Proiectul s-a născut într-o zi de primăvară, când Ana Vasile, care e licențiată ca specialist în psihopedagogie specială și lucrează cu beneficiarii Fundației Providența și ai Școlii Rut de patru ani, le-a pus copiilor de-a II-a de la afterschool o întrebare: „Ce iese dintr-un mugure?” Niciunul n-a știut că mai întâi apare o floare, apoi un fruct: „Ei nu aveau etapele astea în minte, nu știau. Și am rămas șocată. Apoi am văzut ideea de proiect de la Științescu. Și am zis că ar fi tare să facem ceva pe chestia asta, și am făcut un brainstorming”. S-au gândit că cel mai bine ar reacționa cei mici. Dincolo de cunoașterea efectivă a plantelor, pentru copii e un mod de a evada dintr-un cotidian cu multe neajunsuri. „Deoarece copiii din cartierul Ferentari au de-a face cu un nivel ridicat de stres, conflicte și lipsuri constante, noi considerăm că este esențial ca acești copii să fie expuși la cât mai multe experiențe pozitive și să-și dezvolte mecanisme de adaptare, pentru a contracara influența negativă a mediului din care provin și pentru a-și găsi locul în societatea viitorului”, au scris reprezentanții Fundației în aplicația pentru Științescu.
De altfel, școala – fondată în 1994 – a apărut dintr-un set similar de nevoi. Primul document primit de la Ministerul Educației menționează că „se autorizează acest program educațional ca școală pentru ajutorarea romilor”. Erau vizați în principal cei care nu începuseră școala la timp: erau clase I cu copii între 14 și 16 ani. Între timp cartierul s-a schimbat, așa că au început să includă și copii români care trăiau, ca și cei romi, în sărăcie, iar odată cu apariția programului A doua șansă, majoritatea copiilor de la Școala Rut încep școala la vârste obișnuite. Acum sunt 240 de copii la școală, plus o grădiniță cu 16 copii. „Noi am făcut mai multe cercetări, fac și eu una acum. E foarte interesant că unii părinți vorbesc despre școală ca fiind una ajutătoare. «Ajutătoare» în limbajul lor, nu e ce înțelegem noi, pentru că nu e o școală pentru copii cu dizabilități: asta ar însemna «ajutătoare». Pentru ei, e «o școală care ajută». Prin faptul că vin aici, mulți acceptă eticheta de sărac. Și sunt unii care spun: «nu mă duc la școala asta, că e o școală de săraci». Deci noi cumva reprezentăm o subcultură aici: cine vine la noi automat acceptă că are nevoie de ajutor și are un statut social sau financiar”, explică Ciopașiu. Rut e „o școală ajutătoare”, una cât se poate de asumată.
***
Vara trecută, Ana și Ionuț au început să le vorbească copiilor despre plante, și n-au făcut-o doar prin povești și slide-uri. Au studiat frunze și și-au dat seama de la ce copaci sunt și au făcut experimente. „Am variat foarte mult pe temele proiectului: poluare, plante, natură, ecosistem, animale. Ei nu prea au cum să știe lucrurile astea pentru că nici nu prea se studiază la clasele mici.”
Spre toamnă au ridicat sera pe locul unei mici grădini cu legume din fața școlii, iar apoi au plantat firele de spanac. Iar de-acolo le-au preluat copiii. Împreună cu Ionuț Neaga, care e coodonator de afterschool, Ana Vasile i-a ajutat pe copii să gestioneze datele obținute. Ea spune că a fost surprinsă să vadă atenția, entuziasmul, concentrarea și implicarea de care au dat dovadă elevii. Pentru reprezentanții fundației, succesul proiectului Creștem plante e o dovadă a faptului că elevii abia așteaptă să fie scoși de sub tirul cu teorie și să experimenteze, să facă, să vadă cu ochii lor. Orele de after-school, mult mai flexibile decât cele de dimineață, le-au dat voie Anei și lui Ionuț să organizeze activitățile așa cum vor, iar efectele învățării în joacă s-au văzut. „Directoarea școlii, care predă biologie la clasa a II-a, îmi spunea că atunci când a vorbit despre plante, cei care au fost în proiect știau deja multe. Știau cum apare sămânța, fotosinteza, tot”, spune Mihai Ciopașiu. Au de gând să folosească sera în continuare, mai ales că vine primăvara și ar putea planta legume sau altceva. Partea cea mai costisitoare a proiectului – acoperită cu ajutorul banilor de la Științescu – a constat în construcția serei și cumpărarea tehnologiei pentru măsurarea PH-ului plantelor. În curtea unei școli din Ferentari, semințele vor continua să se transforme în flori și apoi vor rodi.
Proiectul ”Creștem plante: cultivăm Cunoașterea” a fost derulat de Fundația Providența